Mar

Primul român cu dizabilităţi care a ajuns pe Kilimanjaro

Salut! Bine ai venit pe blogul meu,dacă dorești poți să te abonezi la articole sau poți să mă urmărești pe Twitter poate găsim subiecte interesante de "ciripit"! Mulțumesc!

De astăzi am inaugurat o nouă categorie pe blog, Români în lume, o categorie prin care voi încerca să prezint o parte din realizările românilor pe Mapamond, începând cu inventarea insulinei şi continuând cu “celebrul” Costel Busuioc. Sunt lucruri prin care vreau să mai îndulcesc amarul din viaţa cotidiană a românilor (o parte), ştim cu toţii în ce ţară trăim, citim aproape zilnic ştiri negative despre traiul românilor, despre politică, guvern etc, consider că sunt destule siteuri si bloguri ce prezintă aceste aspecte, aşa că voi încerca să prezint evenimente sau ştiri mai plăcute şi pozitive despre români.

Din păcate timpul nu îmi permite să duc acest blog la stadiul gândit iniţial, acela de a prezenta evenimente, locuri splendide şi oameni din România ce aduc o rază de lumină în sufletele noastre prin realizăriile lor .

Vasile Onică a devenit primul român cu dizabilităţi care a ajuns pe cel mai înalt vârf din Africa: 5.895 de metri

Deşi merge în cârje de când se ştie, Vasile Onică (29 de ani) nu s-a resemnat niciodată. De mic, de când virusul poliomielitei i-a distrus nervul piciorului stâng, clujeanul care locuieşte acum în Anglia a avut un singur vis: să arate că persoanele cu handicap pot face aceleaşi lucruri ca acelea care nu au suferinţe fizice. Şi, zilele trecute, a reuşit: cu un picior paralizat şi atrofiat, în cârje, a urcat pe Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa (5.895 m).

“Am vrut să dau un exemplu de curaj pentru românii mei”, a explicat Vasile, susţinut în demersul său de ziarul nostru, care i-a publicat povestea şi l-a ajutat să strângă o parte din suma necesară pentru expediţia din Tanzania. “Am plecat pe 26 februarie din Anglia şi am ajuns în Tanzania, în oraşul Moshi, a doua zi. Atunci mi-am cunoscut şi colegii: 28 de persoane, dintre care doar eu cu dizabilitate. Echipa a fost întregită de doctorul şi de managerii expediţiei, dar şi de localnicii care ne-au ajutat. Apoi a început aventura!”, povesteşte primul român cu handicap care a urcat pe Kilimanjaro. El ne-a oferit jurnalul său de călătorie, din care spicuim în continuare.

Ziua întâi: Prin pădurea tropicală

“Am început ascensiunea prin pădurea tropicală – o experienţă extraordinară! Am mers pe jos cam 11 kilometri, dar nu mă simţeam obosit, poate şi din cauză că eram entuziasmat. În jur de ora 18.00 am ajuns la primul punct de camping: tabăra Machame, la 3.000 de metri altitudine”.

Ziua a doua: Muntele atacă

“Am continuat ascensiunea spre tabăra Shira, la 9 kilometri distanţă de Machame, ajungând la 3.800 de metri înălţime. De aici a început greul: s-a făcut frig, lumea avea ameţeli şi dureri de cap”

Ziua a treia: Moment de cumpănă

“A fost ziua în care muntele i-a învins pe trei dintre colegii mei. Au fost nevoiţi să renunţe la ascensiune din cauza răului resimţit. Am fost afectat şi eu: am avut ameţeli, greţuri şi dureri îngrozitoare de cap. Atunci mi-a trecut prin cap ideea de a renunţa. După ce am reflectat la toate prin care am trecut, la antrenamente, la pregătiri, chiar şi la faptul că am promis ziarului Libertatea că o să revin cu poze din vârf, am hotărât să continui. Cu toate că urăsc medicamentele, i-am cerut doctorului pastile. Văzuse el că mi-a dispărut zâmbetul de pe buze… Două buline m-au pus pe picioare într-o jumătate de oră, de s-a mirat şi medicul. Episodul acesta mi-a dat încredere şi curaj şi am ştiut că de atunci înainte nimic nu mă va mai opri până în vârf! După 12 kilometri de mers, am ajuns la tabăra Barranco, la 3.900 de metri altitudine. Aici, un alt coleg a renunţat”.

Ziua a patra: Ascensiune în mâini

“Ne-am confruntat cu Barranco Wall, un zid de aproximativ 300 de metri înălţime, pe care îl poţi trece doar cu talent şi cu pregătire de alpinist. Am lăsat cârjele la managerul expediţiei şi m-am folosit numai de mâini ca să-l urc. A fost o experienţă extraordinară! După acest prag, am uitat de toate greutăţile de până aici. După 11 ore şi după 15 kilometri de mers, am ajuns la tabăra Barafu, la 4.600 metri înălţime”.

Ziua a cincea: Moment de glorie pe acoperişul Africii!

“La Barafu am stat numai 4 ore, deoarece la miezul nopţii am început ascensiunea spre vârf. Normal, a fost cea mai grea zi. Era noapte, nu vedeam bine, era foarte frig, nu dormisem aproape deloc, nu mâncasem decât un bol cu cereale calde, oxigenul devenea din ce în ce mai puţin, mâinile mă dureau de muream, nu-mi mai simţeam degetele şi nici talpa piciorului drept (cel bun)…

Îmi veneau tot felul de idei să renunţ, însă de fiecare dată mă gândeam cât de bucuros o să fiu când ajung în vârf, că o să fiu un exemplu pentru multă lume, dar cel mai mult mă gândeam că, odată ce reuşesc această provocare, nimeni şi nimic nu mă va opri din a-mi realiza şi alte visuri. Aşadar, la 8.20 am ajuns la Stella Point – ăsta e punctul pe care, dacă nu îl atingeai până la ora 9.00, managerii expediţiei nu considerau că eşti în stare să rezişti încă 90 de minute (dus-întors) până la final. Porţiunea de la Stella Point şi până în vârf se numeşte Zona Morţii. A urmat momentul meu de glorie: am reuşit să ajung pe Uhuru Peak, cel mai înalt vârf al muntelui Kilimanjaro, la 5.895 de metri. Era foarte, foarte frig, iar aerul, rarefiat. După câteva minute am luat-o la vale, într-o oră am ajuns din nou la Stella Point, iar acolo mi s-a rupt filmul. Mi-am dat seama că îmi consumasem absolut tot: şi energie, şi motivaţie, aşa că am fost cărat în spate de localnici. Mă dureau toţi muşchii. Am ajuns la Barafu după trei ore, m-am odihnit un ceas, după care am reluat coborârea. Am putut să merg iar singur şi în două ore am fost la tabăra Millenium, unde am înnoptat”.

Ziua a şasea: Sfârşit de aventură

“Am mers 16 kilometri, până la Mweka Gate, cărat de localnici. Abia jos mi-am dat seama că am realizat ceea ce nu f oarte mulţi reuşesc. Asta mi-a dovedit că în viaţă poţi să faci, să fii şi să ai tot ce-ţi doreşti dacă ai încredere în tine. Însă cel mai important lucru l-am descoperit într-un proverb african: Disability is not Inability (Dizabilitate nu înseamnă neputinţă)”.